luni, martie 01, 2010

Istoria Crestinismului - Part I

Povestirile despre Isus au fost transmise timp de un secol şi jumătate pe cale orală.
Aşa cum arată manuscripte descoperte în ultimul secol, aceste povestiri erau în mod substanţial contradictorii.
În general aceste manuscripte aparţineau unor secte (culte) pe care creştinismul statal le-a distrus în cele din urmă.
Unii creşitini susţin că acesta ar fi fost un plan divin, pentru ca cele patru evanghelii şi celelalte scrieri din aşa numitul Nou testatment, să se impună în lume.
Istoria arată că acest plan a fost mai degrăbă teroristic decât divin.

Punctul de turnură al bisericii creştine timpurii în acapararea puterii în imperiul roman îl reprezintă domnia împaratului Constantin.
Constantin a fost primul împărat "creştin", fiul împăratului roman Constanţius şi a lui Elena, fica unui hangiu. El a fost iniţial, după nomenclatura bisericii creştine, un “pagân” devot al Zeului Soare, ale cărui altare Constantin le-a acoperit cu ofrande, şi a cărui imagine apare pe monedele regale în calitatea sa de "însoţitor şi protector."

În noaptea bătăliei finale cu Maxentius, care îl denunţase ca UZURPATOR al tronului, Constantin a appelat la propriu său Zeu pentru ajutor. (Biserica a adăugat că de fapt Constantin ar fi avut revelaţii spirituale în care i s-ar fi arătat Isus şi crucea, dar viaţa acestuia, fiind mult prea departe de cea a unui sfânt, face greu de acceptat astfel de afirmaţii).

Constantin şi-a celebrat victoria asupra lui Maxentius prin UCIDEREA celor doi fii ai adversarilor săi. Aceasta a fost urmată în mod succesiv de uciderea a cinci memebri ai propriei sale familii, urmate mai tărziu de UCIDEREA propriului fiu şi a soţiei. Eventual aceste crime i-au apăsat conştiinţa, aşa ca a căutat o cale pentru absolvirea acestor păcate.

Fiind informat că nici o altă religie în afara celei creştine nu-i poate da pur şi simplu o astfel de „iertarea a păcatelor”, Constantin s-a adresat bisericii creştine (care conform acestor afirmţii nu era de loc opresată), care l-a informat că prin botezarea sa, crimele îi vor fi iertate, oricât ar fi acestea de grave. În acelaşi timp a fost informat că botezarea poate fi amânată până în ziua morţii, fără ca aceasta să-şi piardă eficacitatea.

Astfel istoricul Eusebius relatează că atunci când a crezut că se află aproape de moarte , Constantin şi-a „mărturisit” păcatele, cerându-şi iertare de la Dumnezeu! (Un Dumnezeu care pentru el, ca şi pentru ceilalţi creştini, rămâne un Atotputernic Necunoscut), şi a fost botezat. Şi astfel Constantin a fost primul împărat care “a fost regenerat prin noua naştere a botezului”, şi a semnat cu semnul Crucii. (Vita Constantin.)

Cu alte cuvinte nu contează ce faci o viaţă intreagă, ci dacă la sfârşit te botezi, se şterge totul şi te duci in rai cu sfinţii, ciudată si neamaiuzită religie.
Pentru această promisiune a bisericii creştine Constantin
- a donat Palatul Lateran Celui numit ca episcop al Romei.
- a dat decret ca toţi sclavii care acceptă noua religie să fie eliberaţi din sclavie.
- a dat decret că cetaţenii care acceptă noua religie să primească o robă albă si douazeci de monezi de aur.

Numai in Roma intr-un timp foarte scurt au fost făcute douăsprezece mii de convertiri (un număr imens pentru acel timp).
Constantin i-a incurajat pe cei bogaţi să facă donaţii noii biserici.
Curând casele, magazinele, grădinile ataşate celor trei bazilici aduseră un venit anual uriaş, iar salariile! episcopilor au crescut corespunzător, ….

A urmat un edict prin care, pentru cei care refuzau să se faca creştini, locurile de adunare să fie confiscate sau demolate. (inceputul prigoanei).
Succesorul său, imparatul Julian spune:

Mulţi au fost inchişi sau persecutaţi sau trimişi in exil.
Intregi trupe care au fost stigmatizate ca eretici au fost masacrate.
In multe provincii, oraşe intregi şi sate au fost devastate si complet distruse.
(Julian: Epistol. lii.)

Dupa aceasta a urmat progromul cărţilor altor religií, altor secte creştine..., sub pretextul:
“Pentru ca noi sa nu suferim de acele lucruri care, dacă ar ajunge la urechile oamenilor, ar provoca mânia lui Dumnezeu şi ar ofensa minţile celor pioşi.”

" Viziunea" lui Constantin care a marcat “convertirea” sa la “creştinism” a fost semnalul pentru un val de "miracole". Această periodă, 300 de ani după Isus, este caracterizată de "descoperirea" şi venerarea relicvelor. Astfel piroanele cu care ar fost rastignit Isus ar fi fost "găsite" şi Constatin le-a transformat intr-o coroană de Cezar pentru statuia sa. Scheletele lui Marcu Si Ioan au fost şi ele "descoperite", iar lor li s-ar fi atribuit puteri mistice "oculte". Curând venerarea osemintelor a fost largită pentru a include şi ... venerarea celor mai puţin morţi.

Culminarea “erei miracolelor” ar fi atins apogeul in Consiliul de la Nicea in anul 325 unde Sfantul Spirit ar fi intervenit miraculous şi ar fi ales cele 4 evanghelii.
Trebuie să ne reamintim faptul că Isus nu a lăsat nimic in scris. De aceea nu există nici un standard după care am putea compara invaţătura sa cu ceea ce s-a scris in numele lui.
In cele trei secole care trecuseră de la dispariţia sa, un mare numar de manuscripte circulau, şi toate pretindeau autenticitatea.

Mulţi cred că în timpul împăratului Constantin, în Consiliul de la Nicea dintre zecile de evanghelii, în parte în mod esenţial diferite unele de altele ar fi fost alese cele patru,
care au format canonul bisericii catolice timpurii, de către Duhul Sfânt.
Acest mit se datorează în parte lui Voltaire, care a popularizat o istorie după care canonul a fost determinat prin plasarea tuturor evangheliilor pe un altar al consiliului şi s-a recurs la "intervenţia miraculoasa prin tragere la sorţi", un procedeu "spiritist" - "păgân", a cărei practică va fi mai târziu condamnată de biserica pavelinistă, condamnând la moarte prin ardere a zeci de mii de bărbaţi şi femei acuzaţi de vrajitorie, si spiritism.
Ca urmare a "planului divin" toate celelalte evanghelii în afara celor 4 cunoscute astăzi ca făcând parte din canonul creştin ar fi căzut de pe altar.

Această poveste apare într-un text clandestin "La Religion chretienne analysée" (Religia creştină analizată) atribuit lui Dumarsais şi publicat de către Voltaire într-o formă prescurtată în Recueil necessaire (Colecţii esenţiale 1765) unde ca sursă este dată Sanctissima concilia (1671-1672, Paris, vol II, pp 84-85) a lui Pierre Labbe (1607-1667), care susţine că ar urma anul 325 din Annales ecclesiasti, paragruful § 158 (1559-1607) ale lui BARONIOUS (1538-1607), unde într-adevăr este descrisă alegerea unor evanghelii şi respingerea altora, însă acolo nu se vorbeşte că ar fi acţionat vre-o intervenţie "ocultă" sau miraculoasă.

De fapt sursa iniţială nu este BARONIUS, ci un ANONYMOUS SYNODICON, care apare cu 600 de ani mai înainte şi care conţine o scurtă relatare despre 158 de Consilii ale primelor nouă secole (după numărătoarea creştină).
Adus din Grecia în secolul al 16-lea de către Andreas Darmasius, acest document a fost cumpărat şi "editat" (modificat) de către teologul lutheran Johannes PAPPUS (1549-1610).
Ulterior a fost în mod notabil republicat în Bibliotheca graeca… a lui Fabricius, a cărei primă ediţie apare între 1705-1707 iar povestea cu alegerea evangheliilor se află în SINODICON VETUS secţia 34, 'Consiliul din Nicaea' (Johannes Albert Fabricius, Biblioteca graeca… [1790-1809, Hamburg: Bonn], Vol XII, pp. 370-371.)"

În ceea ce priveşte Vetus Synodicon, ultimele evenimente înregistrate în acesta sunt din anul 887 (după numărătoarea creştină).
Lucrarea listează fiecare sinod eclesiastic, care a fost ţinut de la început, fiecare având propriul său capitol.

Informaţiile despre evenimentele primelor secole sunt preluate de la istoricul Eusebius şi alţi istorici ai bisericii, totuşi copistul (copiştii) a (au) adăugat "mici" detalii care nu sunt în lucrările acestor istorici, ca şi în cazul Consiliului de la Niceea, cum ar fi: numărul episcopilor prezenţi, faptul că în acest Consiliu ar fi avut loc alegerea evangheliilor, numărul exact de evanghelii ce trebuiau alese, etc , pe care istoricii sugerează că au fost inventate de copistul sau copiştii fanatici, sau şefii acestora.
Alte sinoduri sunt îndoielnice sau imaginare.

De asemenea simptomatic este faptul ca Împăratul Constantin a luat parte activă la acest consiliu, sprijinând sau mai degrabă impunând linia dogmelor (invenţiilor) sectei creştine care erau adepţii aşa ziselor epistole ale lui Pavel. O nefericită simbioză a Cezarului cu pavelinismul bisericist (sabia si crucea) care va marca istoria intunecată a Europei şi a lumii pentru o lungă perioada de timp, până în aşa numita epoca a luminilor, în care "Cezarul" părăseşte în parte biserica creştină.

Articolul apartine forumului Softpedia

Mărţişor


este in calendarul ortodox ziua Evdochiei, o femeie martir, numita


si Dochia. Sarbatoarea este de fapt apriori timpurilor crestine, iar Dochia este un personaj pagan.

Traditia martisorului este o mostenire de la stramosii nostrii romani. Cuvantul "martisor" are origini latine si este numele popular al lunii martie. Dupa vechiul calendar roman, 1 Martie era prima zi din an si se celebra sarbatoarea "Matronalia" la care se desfasurau serbarile lui Marte, zeul fortelor naturii, al primaverii si al agriculturii.

La vechii traci, aceleasi atribute le avea zeul Marsyas Silen, considerat inventatorul fluierului, cultul sau fiind legat de glia materna si de vegetatie. Lui ii erau consacrate sarbatorile primaverii, ale florilor si fecunditatii naturii.

Semnificatia martisorului a ramas aceeasi de-a lungul timpului: este un simbol al primaverii, al revenirii la viata. El ne aduce optimism si credinta. Forma acestuia s-a schimbat in timp. La inceput martisorul era simbolizat printr-o moneda. Mai tarziu aparea sub forma unor mici pietre de rau vopsite in alb si rosu insirate pe o ata. Acum margelele frumos colorate, ceramica si florile le-au luat locul.

Povestea martisorului

Odata soarele cobora intr-un sat, la hora, luand chipul unui fecior. Un zmeu l-a pandit si l-a rapit dintre oameni, inchizandu-l intr-o temnita.
Lumea se intristase. Pasarile nu mai cantau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai radeau. Nimeni nu indraznea sa-l infrunte pe zmeu.

Dar intr-o zi, un tanar voinic s-a hotarat sa plece sa salveze soarele. Multi dintre pamanteni l-au condus si i-au dat din puterile lor ca sa-l ajute sa-l biruie pe zmeu si sa elibereze soarele. Drumul lui a durat 3 anotimpuri: vara, toamna si iarna.

A gasit castelul zmeului si au inceput lupta. S-au infruntat zile intregi pana cand zmeul a fost doborat. Slabit de puteri si ranit, tanarul elibera Soarele. Acesta se ridica pe cer inveselind si bucurand lumea.

A reinviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns sa vada primavara. Sangele cald din rani i s-a scurs in zapada. Pe cand acesta se topea, rasareau flori albe, ghioceii, vestitorii primaverii. Pana si ultima picatura de sange se scurse in zapada imaculata. Apoi a murit.

De atunci tinerii impletesc doi ciucurasi: unul alb si unul rosu. Ei le ofera fetelor pe care le iubesc sau celor apropiati. Rosul inseamna dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sangelui voinicului. Albul simbolizeaza sanatatea si puritatea ghiocelului, prima floare a primaverii.

O alta legenda legata de martisor spune ca: umbland cu oile prin padure si torcand lana din furca Baba Dochia a gasit o para, i-a facut o "borta" si a legat-o cu un fir de ata, asta se intampla intr-o zi de 1 Martie si de atunci s-a extins obiceiul.

Rosu si alb, femeia si barbatul

La originile martisorului a stat o moneda de aur sau de argint, dupa alte surse, la care se atasa o sfoara facuta din doua fire rasucite, una rosie si alta alba ( sau alb si negru), ce semnificau lupta vietii asupra mortii, a sanatatii impotriva bolii si care era purtata in general de persoanele sensibile (copii si fetele tinere). Exista credinta, conform careia, aceasta amuleta aducea noroc si fericire.

Culoarea rosie, data de foc, sange si soare, era atribuita vietii, deci femeii. In schimb, culoarea alba, conferita de limpezimea apelor, de albul norilor era specifica intelepciunii barbatului.

De altfel, snurul martisorului exprima impletirea inseparabila a celor doua principii ca o permanenta miscare a materiei.

El semnifica schimbul de forte vitale care dau nastere viului, necurmatul ciclu al naturii. Culorile alb si rosu au ramas pana in zilele noastre ca simbol al sexelor, ele fiind regasite si la bradul de nunta si inmormantare.

Date istorice

Raspandit in toate provinciile tarii, martisorul este pomenit pentru prima data de Iordache Golescu.

Folcloristul Simion Florea Marian relateaza ca in Moldova si Bucovina martisorul consta dintr-o moneda de aur sau de argint legata cu un snur alb si rosu la gatul copiilor.

Era credinta ca portul martisorului face ca acestia sa aiba noroc. Fetele il purtau timp de douasprezece zile la gat, dupa care-l prindeau in par si-l tineau astfel pana la sosirea berzelor sau pana ce inflorea primul pom. Dupa aceea, cu snurul legau creanga pomului, iar cu banul respectiv isi cumparau cas, pentru ca tot anul sa le fie fata frumoasa si alba.

Simbolul snurului realizat din cele doua parti rasucite, una alba si cealalta rosie, a fost initial folosit de daci inainte ca romanii sa-i cucereasca. Pe acea vreme snurul era alcatuit din alte doua culori: alb si negru. Culoarea neagra reprezenta lana neagra data de Baba Dochia nurorii sale, si simboliza intunericul iernii. Partea alba simboliza lumina primaverii. Lana s-a schimbat, conform legendei, din negru in alb prin sacrificiul fetei. Din aceasta cauza partea rosie din martisor reprezinta sangele si sacrificiul.

In final, primavara si martisorul vor fi mai puternici decat intunericul cu ajutorul lui Isus Cristos.

"Credintele" martisorului

Martisoarele se poarta o perioada de timp bine determinata, dupa care se agata in copacii care urmeaza sa infloreasca. Procesul scoaterii martisoarelor a fost legat de practicile de previziune a vremii.

In sud, spre exemplu, oamenii cred ca ar trebui sa-ti dai jos martisorul doar atunci cand vei observa un stol de berze. In alte regiuni acest lucru se intampla la vederea unei lebede, existand credinta ca, vei fi tot anul la fel de gratios precum respectiva pasare.

Fetele nemaritate isi pun martisorul sub o piatra mare si incearca sa ghiceasca care le va fi ursitul.

Scoaterea martisorului, conform ritualurilor, are un scop bine intemeiat: sa marcheze astfel tranzitia dintre sfarsitul iernii si noul anotimp care incepe.

Martenitsa, aceasta amuleta magica, mostenita de la predecesori, este primul semn al venirii primaverii. El simbolizeaza credinta fiecaruia ca toate vor fi mai bune in anul ce va sa vina.