Am ajuns şi la punctul când trebuie să spun adio. Mă doare să o fac
pentru că timpul, chiar şi în mişcarea lui rapidă, mi-a răpit din esenţa
sufletului şi mi-a presărat-o pe locurile unde mi-am găsit aşezarea mai bine de
un an şi jumătate. Este dureros să te doară (dacă Eminescu a putut eu de ce nu!?)
să te gândeşti că trupul îţi pleacă, iar sufletul îţi rămâne. Dar ce poţi face
când deja ţi-e scris!?
Mai este o singură zi ce mă desparte de locul meu de muncă, de oamenii
ce mi-au clădit cuvintele pe care urmează să le spun...
Înainte să ajung în Galaţi mă gândeam doar la o zonă de est a ţării, o
zonă unde întâlneşti oameni săraci şi lipsiţi de educaţie şi de principii de
viaţă. Cu acest lucru am crescut şi cu acest lucru trăiesc încă oamenii din sud
şi vest. Ei bine, eu am trăit să văd cu ochii mei că nu este adevărat. Am trăit
să văd că oamenii sunt diferiţi indiferent de zona de unde ei se trag, fie ei
ardeleni olteni/germani sau francezi, în primul rând sunt oameni! Şi nu
regiuni! Trebuie să trăieşti pentru a ajunge la anumite rezultate, dar asta nu înseamnă
că acele învăţăminte îţi dispar cu desăvârşire. Neah... Nu, nu mă pot ascunde
după perdeaua de ceaţă (creată în capul meu de atâţia ani) că încă nu mai judec
aşa - v-aş minţi! Încă o mai fac şi destul de des! Şi nu cred că o să îmi
dispară vreodată. Dar, în acelaşi timp, s-a născut ceva în mine ce nu o să aibă
sfârşit - realitatea.
Vorbeam despre un an jumate, da aici m-am referit la oamenii cu care am
lucrat. Oameni ce am ajuns să îi iubesc pentru simplitatea lor, pentru faptul că
trăiesc prin fiecare clipă, fie ea atât de grea. Nu, nu pot spune că toţi sunt super,
dar unii dintre ei îi completează şi pe ceilalţi şi atunci totul pare altfel.
În tot acest timp am învăţat să trăiesc, am învăţat să iubesc oamenii. În
tot acest timp m-am maturizat şi am devenit mai corect în primul rând cu mine şi
apoi cu cei din jurul meu. Am învăţat să apreciez ceea ce este al meu şi cel
mai important ceea ce este al celorlalţi.
Am ajuns să spun adio! Aşa cum scriam şi în postul precedent, lucrurile
au fost puţin grăbite datorită situaţiei în care ne aflăm. Îmi doresc să ne mutăm
cât mai repede, dar în acelaşi timp îmi pare rău de ceea ce las în urmă. Primul
pas îl fac mâine, când mă despart de colegii mei de muncă. Oamenii lângă care
am crescut şi de la care am avut atâtea de învăţat. Urmează noi provocări,
limite de timp, gânduri şi idei noi. Urmează un nou drum, un drum pe care sper
să găsesc oameni la fel de frumoşi că cei de aici.
De săptămâna viitoare ne apucăm de împachetat, de pus totul la cutii,
de strâns mobilă şi pus hainele la saci. Dar toate aceste lucruri mă vor face să
trec mai uşor peste această "despărţire".
Unii dintre voi poate gândiţi că nu ar trebui să pun atât la suflet,
dar aşa sunt eu - mă ataşez prea puternic şi îmi place la nebunie stabilitatea şi
strânsa relaţie. Îmi plac familiile.:)
M-am angajat la acest drum şi trebuie să suport fiecare consecinţă aşa
că am să fiu tare şi am să trec şi de acest crossover.
Timpul s-a scurs prea repede şi se scurge în continuare. În fiecare
moment învăţăm ceva şi întâlnim noi intersecţii de drumuri. Speram mereu să
alegem calea cea bună ce ne va duce spre acea împlinire sufletească. Sper că şi
eu/noi să fi ales drumul cel bun, drumul pe care urmează să înaintăm în viaţă.
Mi-e frică de schimbări, aproape că tremur şi mă cutremur, dar schimbările au
rolul lor în viaţă... te ajută să te "construieşti". Eu, pe aceste
meleaguri, mi-am construit fundaţia, de acum înainte voi încerca să stau în
calea vânturilor vieţii cu stoicism. Să pun în fiecare zi câte o cărămidă în
viaţa mea şi că într-un final să am propriul meu cămin sufletesc!
