vineri, martie 09, 2012

Inainte de...



"Este trecut de miezul nopţii şi încerc din răsputeri să adorm. În casa s-a mai încălzit puţin şi la tv nu găsesc nimic interesant. A trecut 8 Martie şi eu nu am simţit deloc. 8 Martie este ziua mamei. Azi am condus 500 de km, am văzut muntele şi oamenii cum încep un frumos weekend. Pentru noi a fost un drum lung, un drum spre acea speranţă despre care vă scriu de atâta timp."

Suntem în 9 Martie, trecut de orele 16. Aia mică tocmai ce a ieşit din operaţie şi totul pare să fie ok. Se afla la terapie intensivă şi am reuşit să vorbesc cu ea (datorită oamenilor profesionişti din acest spital).

Ieri am plecat devreme la drum, undeva după orele 9. Ne-am întâlnit cu socrii mei la Ploieşti şi de acolo am plecat împreună spre Braşov. Pentru că am trecut prin vârf de munte şi eram lihniţi de foame, ne-am zis să ne oprim undeva să şi mâncăm. Aşa că am ales cârciumă lu' nea Copilu'. O cârciumă la care noi am mai fost şi este extrem de ieftină şi mâncarea foarte bună. De acolo am plecat pe la orele 14 şi am ajuns numai bine la 15 la spital. Internarea a fost destul de simplă. Noi doar am stat confortabil pe canapea cât fetele de la intrare s-au ocupat de acte. La orele 15:30 deja aia mică intra pe secţie. Noi nu am putut intra, acolo nu ai voie să intri! Nu ai voie cu mâncare, chestii pe care le iei tot timpul în spital. Îţi asigură ei tot! Tu ai nevoie doar de tine şi de curaj! Singurele lucruri cu care poţi intra sunt cele de igienă personală. După ce am plecat de la spital, a trebuit să mă întorc pentru că am uitat să îi las nişte cărţi. Of, oraşul Braşov este minunat, dar şi foarte întortocheat:) Mi-a fost destul de greu la drum, singur. Este tare aiurea să pleci cu cineva (apropiat) şi să ştii că te vei întoarce singur. În toate aceste zile, până la plecare, m-am gândit ce o să fac eu singur. Cum o să mă descurc eu de unul singur. Am noroc că acum avem o căsuţă mică şi că nu trebuie să mă pierd sau să îmi fie frică de întuneric. Aseară, imediat ce am ajuns am continuat să vorbim la telefon. Nu era deloc emoţionată (a trecut prin prea multe să mai fie), era chiar bine. A plâns puţin la început, pentru că am uitat să îi las copiii.:) Avem doi ursuleţi, Tobby şi Henrry.:) Acum ei stau cu mine şi îmi ţin mie de cald. Am adormit destul de repede, dar m-am trezit pe la 3 cu dureri de stomac. Nu m-am simţit deloc bine, am vrut să scriu, chiar am început să scriu, dar nu am reuşit. Eram prea obosit să o mai fac.

Acum totul e bine! Mulţumesc Lui Dumnezeu!

De dimineaţă m-am apucat de curăţenie prin casă. Nu aveam deloc stare. Am avut şi o problemă cu vasul de WC (nu vreau să vă scriu ce:)) Am făcut şi maşina de spălat care avea ceva probleme cu scurgerea. Mi-am făcut de lucru, altfel simţeam că înnebunesc.

Acum puţin timp am vorbit şi cu soacra mea. A reuşit să vorbească cu doctorul şi totul e bine şi nu prea.

Microbul pe care îl are acolo nu arată deloc ok. Se pare că o să dureze ceva până o să fie eliminat complet. Prin efort şi speranţă totul o să fie.

De prima operaţie am trecut. Începutul deja l-am parcurs şi acum nu mai este cale să dăm înapoi. Simt ca Dumnezeu este alături de noi, încă de când am ales acest drum şi sper din toată fiinţa mea să fie în continuare!
Domnezeu sa fie cu noi!